Concursul de creativitate in fizica si tehnologii "Stefan Procopiu"

Argumente pedagogice
Dictionar metodic
A. Olar, Bionica
Mecatronica si integronica
Monografiile concursului
Galeriile concursului
Initiatori
Elevi participanti
Galerie foto
Īntrebari si raspunsuri - convorbiri metodice, puncte de vedere
Chestionar
Coordonatori metodici ai sectiunilor
Forum
Contact
Accesari : 468830
Miercuri, 22 Noiembrie, 2017
Actualizare: 22 octombrie 2017

 


Casetă text:  Erika Landau: Inteligenţă şi creativitate
Landau, E. (1979), Psihologia creativităţii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 9-10.

1. Deoarece cercetarea creativităţii a pornit de la critica felului cum se practică în prezent diagnosticarea inteligenţei, aceste două concepte au fost considerate contradictorii, şi nu complementare.
După părerea mea, creativitatea este o completare a inteligenţei. În ierarhia aptitudinilor umane, ea reprezintă cea mai înaltă treaptă a inteligenţei.
Inteligenţa reprezintă acea capacitate care colectează informaţiile şi le foloseşte în situaţii diferite. Creativitatea porneşte de la această capacitate pe care o lărgeşte însă, creând noi corelaţii între informaţii.
Inteligenţa caută răspunsul în elementele învăţate, în sfera strâmtă a problemei respective; ea recurge la o gândire convergentă care duce la răspunsuri „juste” (dinainte cunoscute). Creativitatea se slujeşte de o gândire divergentă, tinde către răspunsuri diversificate, le culege din domenii de cunoaştere mai largi, mai îndepărtate. Aceste răspunsuri „interdisciplinare” nu pot fi întotdeauna „juste”, deoarece caracterul de noutate al răspunsului nu are un termen de referinţă, dinainte cunoscut. Răspunsul creativ va fi bun, dacă va fi nou, şi relevant (adică adecvat problemei), dacă contribuie la lărgirea sferei trăirilor sau a cunoaşterii noastre.
Inteligenţa ne permite astfel să adaptăm cunoştinţele dobândite la diferite situaţii.
Creativitatea nu se mulţumeşte cu adaptarea celor cunoscute. Creativitate înseamnă actualizare, realizarea capacităţilor potenţiale, corespunzător situaţiilor date.
Consider că stabilirea acestui raport dintre adaptare (adjustement) şi realizare (actualization) reprezintă cea mai importantă contribuţie a cercetării creativităţii la lărgirea conceptului de inteligenţă. Consider că scopul oricărei educaţii creative, al oricărei psihoterapii creative este acela de a face posibilă această lărgire, adică de a da individului posibilitatea să folosească din plin întregul său potenţial.
2. În cercetarea creativităţii se vorbeşte mult despre educaţia creativităţii. Dar, cu rare excepţii, toţi cercetătorii se limitează la teorie, fără a manifesta preocuparea de a o aplica în practică. (...)
În cadrul educaţiei formale, centrul de greutate îl mai constituie încă inteligenţa, adică acumularea unor cunoştinţe, grupate în discipline strâmte şi fixe. Nu se face încă educaţia în direcţia formării gândirii independente, a punerii juste a problemelor, a căutării unor răspunsuri interdisciplinare. Îndrăzneala de a gândi nonconformist nu este stimulată. Curiozitatea, proprie oricărui individ, este sugrumată, în schimb se stimulează gândirea conformistă blocându-se originalitatea.
Cel mai trist aspect al acestei educaţii care se mulţumeşte cu acumularea de cunoştinţe mi se pare a-l constitui faptul că ea pregăteşte, de fapt, individul pentru trecut. Mijloacele care-i permit să se ocupe creativ de problemele viitorului nu îi sunt puse la îndemână.

Casetă text:  Ana Stoica: Inteligenţă şi creativitate
Stoica, A. (1983), Creativitatea elevilor. Posibilităţi de cunoaştere şi educare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 92-95.

Creativitatea nu este identică cu inteligenţa. O confirmă atât argumentele interpretative, cu referire directă la conţinutul şi procesualitatea intimă a celor două categorii [natura lor], cât şi argumentele de ordin statistic, bazate pe scorurile obţinute la probe speciale.
Inteligenţa se formează la copilul de câţiva ani prin interiorizarea în plan mintal a acţiunilor reale [cu obiectele] (P.I. Galperin). Prin însăşi geneza ei, dar şi prin dezvoltarea ulterioară, inteligenţa este legată de lumea exterioară, ale cărei legi le interiorizează. Dar acestea sunt obiective şi riguroase, caracteristici pe care le introduce şi în psihicul subiectiv al individului. O conduită inteligentă presupune conştientizarea, luarea în considerare şi conformare la standardele inflexibile ale lumii reale. A fi inteligent înseamnă a fi raţional, logic şi lucid. Abstractizarea şi generalizarea, care sunt procesele fundamentale ale inteligenţei, se definesc prin caracterul lor sistematic, controlabil şi dirijabil. Prin natura ei, logica intelectuală este mai rigidă decât cea creativă. În plus, ea implică formarea unei atitudini conformiste, în sensul supunerii necondiţionate faţă de cunoştinţele certe şi definitive (ce exprimă legitatea obiectivă). Or, conformismul intelectual este inamicul numărul unu al creativităţii.
Dacă ne întoarcem acum la procedeele emoţional-imaginative, esenţiale pentru creativitate, constatăm că ele se desfăşoară spontan, uneori impulsiv, necontrolat şi aleatoriu. A fi creativ înseamnă, în primul rând, a ignora voit ordinea cunoscută a lucrurilor, fapt pe care nu-l poate săvârşi inteligenţa. Mai înseamnă a lăsa frâu liber fanteziei, eliberându-te de inhibiţii şi blocajele proprii, eliberându-te mai ales de cenzura pe care o efectuează spiritul critic [gândirea critică] ce ţine de inteligenţă. O idee cu adevărat originală implică spargerea unor şabloane de gândire şi lansarea dincolo de limitele obişnuite, în necunoscut. De obicei, inteligenţa, prin factorul ei raţional şi critic, reprimă gândurile îndrăzneţe care sfidează normalul.
Dar creativitatea mai înseamnă şi altceva: o atitudine specifică faţă de lumea înconjurătoare, definită prin aşa-numita sensibilitate la probleme, adică depistarea de probleme acolo unde pentru alţii ele nu există. Capacitatea de a-şi pune întrebări şi a descoperi neajunsuri susceptibile de ameliorări este tot atât de preţioasă ca însăşi soluţia creativă.
Să nu exagerăm însă, aşa cum procedează cei care afirmă că „indivizii originali sunt relativ neinteligenţi”. Imaginaţia creativă nu numai că se construieşte după schemele gândirii logice, dar ea uzează de bagajul de informaţii şi asociaţii dobândite prin mijlocirea inteligenţei şi a memoriei, fiind cu atât mai bogată şi eficientă, cu cât „depozitul” este mai vast. Este greu de precizat până la ce nivel avem a face, în rezolvarea problemelor, cu gândirea obişnuită şi de unde începe să se manifeste ea ca gândire creatoare.
Raportat la individul particular, actul inteligent este un act creativ. Actul inteligent nu este învăţat, el nu constituie genul de gândire „necreativă” (standardizată şi tipizată în modele logice), actul inteligent nu este o deprindere care se execută fără ca gândirea să participe decât ca supraveghetor. Prin actul inteligent persoana rezolvă o problemă, iese dintr-o încurcătură pentru care nu avea soluţia în repertoriul său de informaţii şi experienţă. El, individul, fie că a utilizat o cale pe care n-o mai utilizase, fie că a găsit un rezultat pe care nu-l cunoscuse în prealabil, a realizat totuşi ceva ce nu mai realizase. Produsul actului său inteligent (citeşte creativ) nu posedă întotdeauna atributul originalităţii, în sensul rarităţii statistice într-o populaţie cât mai largă. Poate că şi cel de alături, lucrând independent, a ajuns la acelaşi rezultat. Totuşi, raportat la experienţa trecută a subiectului autor, elementul este nou, „iar el a manifestat un act de creativitate psihologică sau individuală”. Atâta timp cât orice rezolvare de probleme este un act de gândire, iar orice act de gândire este, până la un anumit nivel, creativ, putem afirma că orice rezolvare autentică de probleme presupune o anumită doză de creativitate.
În accepţia ei modernă, ca „o aptitudine generală care contribuie la formarea capacităţilor şi la adaptarea cognitivă a individului la situaţii noi”, inteligenţa comportă aspecte fundamentale care sunt tot atât de reprezentative şi în creativitate: capacitatea de restructurare sau de reorganizare a sistemului de cunoştinţe şi reguli învăţate, caracterul euristic al strategiilor de rezolvare, care asigură producţiei intelectuale un caracter divergent şi caracterul flexibil sau plastic al restructurării. Această ultimă trăsătură a inteligenţei este definitorie în creativitate, însă în dependenţă de atitudini.
Să nu uităm, apoi, că inteligenţa este rezultatul făuririi unor structuri mobile şi reversibile, datorită cărora devin posibile acomodările la situaţii variate şi neprevăzute; comportamentul inteligent poate fi deci conformist când este cazul şi nonconformist prin starea de echilibru către care tinde. Comportamentul inteligent nu se datoreşte numai asimilării normelor sociale, ci – prin flexibilitatea inteligenţei – se poate construi ad-hoc, „din mers”, în mod operativ şi adecvat situaţiei.
Am confruntat aici voturile pro şi contra ideii de identitate a creativităţii cu inteligenţa, pentru a stabili în ce măsură o putem aprecia pe una din cealaltă. Concluzia ce se desprinde este că, abstracţie făcând de profunda notă de conformism a inteligenţei, ea interferează masiv cu creativitatea prin aceea că reprezintă o modalitate de adaptare la situaţii noi.
Cu aceasta nu am epuizat problema, întrucât creativitatea este un concept mult mai larg. În primul rând, ea „este o sinteză specifică între disciplina intelectuală şi abandonarea imaginativă” [M.V. Covington, 1958]. Dacă nu uităm ce cuvânt greu au de spus aptitudinile speciale (tehnice, pentru pictură, literatură etc.) şi, mai presus de toate, factorii non-intelectuali ce ţin de personalitate [de ex., motivaţia, n.n.], inteligenţa nu va mai părea unul şi acelaşi lucru cu creativitatea. Între ele există o identitate parţială, în sensul că fenomenul creativităţii subsumează inteligenţa, pleacă de la ea şi o depăşeşte, are o sferă mai largă.

 

Casetă text:  Unde, când şi de ce se pierd aptitudinile gândirii creative
Adaptare după Stoica, A. (1983), Creativitatea elevilor. Posibilităţi de cunoaştere şi educare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 83-88.

Creativitatea ca progres intelectual rezultă din fuziunea raţionalului (aici incluzând gândirea logică, cât şi volumul de cunoştinţe şi experienţa tehnicilor de lucru) cu fantezia. A. Osborn îşi întemeiază eficienta sa metodă pe ideea că mecanismul nostru de gândire comportă îndeobşte două comportamente: judecata şi spiritul creativ (imaginaţie) ... Se pare însă că nu ambele verigi evoluează în acelaşi pas şi nici ascensiunea lor nu este liniară şi necondiţionată. Osborn însuşi relatează mai departe că „la individul mediu judecata se dezvoltă automat odată cu vârsta, în timp ce creativitatea [citeşte imaginaţia] scade progresiv la aceia care nu o dezvoltă progresiv”.
Am putea spune că la copilul preşcolar există o creativitate naivă, prin necunoaşterea obstacolelor obiective pe care le-ar întâmpina transpunerea în practică a ideilor. Cenzura pe care la adult o exercită factorul raţional nu funcţionează încă. Imaginaţia este liberă, descătuşată şi nestânjenită de canoane. „La copiii mici procesul creativ este o unitate dinamică ce se caracterizează mai degrabă prin spontaneitate şi intuiţie, decât printr-o serie de tehnici logice de rezolvarea problemelor” (Russel, D., 1956).
Acest caracter al creativităţii infantile ne duce cu gândul la brainstorming şi în general la orice metodă de creativitate, care cere ignorarea deliberată a spiritului critic (deferment = evaluarea amânată, suspendată), respectiv, a cenzurii conştiente bazate pe cunoaşterea dificultăţilor. Copiii efectuează un brainstorming firesc, spontan ... Animismul gândirii infantile, interferenţa firească a umanului cu lumea animală sau cu lumea neînsufleţită îl apropie pe copil, pe de altă parte, de ideea fundamentală a sinecticii, care promovează în găsirea soluţiilor originale identificarea imaginară cu animale sau lucruri.
Privind astfel lucrurile, putem aprecia fără rezerve că încă în prima copilărie găsim un potenţial creativ specific acestei vârste, rezultat dintr-o fantezie necontrolată (necenzurată) care compensează slăbiciunea componentei raţionale.
În teoria lui J.L. Moreno spontaneitatea este aceea care condiţionează creativitatea. Ea este un factor activ în comportamentul copilului, înainte ca inteligenţa şi memoria să dezvolte la el noi metode de orientare. Dar vine un moment când inteligenţa şi memoria progresează (datorită factorului cultural-educativ care le cultivă cu precădere), în timp ce spontaneitatea devine treptat supusă. În cele din urmă, spontaneitatea se supune puternicelor stereotipuri sociale şi culturale care domină mediul uman. (...)
Unii cercetători au găsit la copii un potenţial creativ „enorm” şi îşi pun întrebarea unde, când şi de ce se pierd aceste posibilităţi uriaşe. Este vinovată şcoala, părinţii, cultura sau alţi factori? Se enumeră o serie de factori inhibitori, subiectivi şi obiectivi, între care un loc de frunte îl ocupă spiritul autocritic, presiunile din exterior pentru conformitate, insuficienta încredere în posibilităţile proprii, tendinţa spre perfecţionism – în sensul reprimării pe rând a soluţiilor venite în minte, de teama că nu vor fi la gradul superlativ. (...)
Se vorbeşte astfel despre stagnări sau chiar regresii ale creativităţii copiilor la 5, 9 şi 13 ani, avându-se de fapt în vedere numai aspectul imaginativ. După părerea unora, aceste fenomene sunt naturale, determinate genetic şi prin urmare nu se poate şi nici nu este indicat să se intervină. Alţii le pun pe seama factorului cultural, mai ales din anumite medii. Aceste vârste corespund, de pildă în S.U.A., intrării elevului într-un nou ciclu de învăţământ, fapt care îl face să devină mai conformist şi supus pentru a fi pe placul examinatorilor.
Totuşi, trebuie să acceptăm ideea că imensul potenţial creativ al copiilor dispare şi că aceste întreruperi sunt chiar atât de grave? Credem că răspunsul stă în schimbarea naturii potenţialului graţie inversării raportului de forţe dintre fantezie şi raţiune, dintre ireal şi real. La vârstele fragede nivelul superior al creativităţii este dat de un nivel superior al fanteziei. În prima copilărie lipsind vocabularul, copilul învaţă prea puţin prin limbaj şi trebuie în schimb să înveţe intens prin a sesiza singur problemele, a face încercări şi a le comunica cum poate el mai bine. (...) O consecință a manipulării active este dezvoltarea creativităţii.
Paralel cu dezvoltarea operaţiilor mintale şi a capacităţii logice, copilul înţelege realitatea obiectivă şi naivitatea fanteziei înregistrează o scădere bruscă.
În mod normal, achiziţiile de cunoştinţe şi de tehnici mintale, cât şi experienţa personală, imprimă apoi un nou reviriment potenţialului creativ. În condiţiile aceleiaşi imaginaţii el poate realiza acte mai originale. Raportul celor două elemente definitorii s-a modificat din nou, în jurul vârstei de 13-14 ani, în favoarea factorului conştient. (...)
Putem spune deci că potenţialul creativ este una din coordonatele normale ale personalităţii, evoluţia lui fiind funcţie de evoluţia personalităţii în ansamblu. (...)
După cum se vede, fluiditatea evoluează continuu, după depăşirea palierului de la 11-12 ani. Explicaţia poate fi găsită în caracterul preponderent verbal al învăţământului nostru, dar care, contrar criticilor aduse, ştim că în ultima vreme nu numai că înzestrează mintea elevului cu informaţii, dar că aceste elemente sunt destul de flexibile şi disponibile pentru asociaţii rapide şi numeroase.
Cu originalitatea şi flexibilitatea, situaţia se schimbă oarecum. Între 13 şi 15 ani nu se observă o diferenţă semnificativă. Mai mult, în cazul flexibilităţii plafonarea începe la vârsta de 12 ani ...
De ce obţinem aceste rezultate? (...) Înclinăm să credem că se manifestă într-adevăr o încetinire a dezvoltării creative a elevilor sub aspectul originalităţii şi flexibilității. J. Piaget plasează deprinderea operaţiilor formale şi capacitatea pentru raţionamentele deductive pe întreg intervalul nostru de 11-15 ani. Este posibil ca evoluţia generală intelectuală să înregistreze acum un ritm mai lent. De altfel, I. Holban a constatat că la 14-15 ani inteligenţa evoluează mai încet. (..)
Să ne gândim totuşi că elevii de la 13 la 15 ani sunt în majoritate în clasele a VII-a şi a VIII-a, perioadă când atât presiunile pentru conformitate cresc, cât şi dispoziţia elevilor de a li se supune. Programul încărcat al copiilor le lasă puţine „ferestre” şi posibilităţi ca să mai fie ei înşişi. Influenţa covârşitoare a mediului este un fapt care nu poate fi neglijat. Să ne mai amintim că elevii se apropie de adolescenţă, contradictorie prin excelenţă. Discontinuităţile fireşti ale dezvoltării funcţiilor psihice combinate cu conjuncturi externe nefavorabile pot fi cauzele acestui palier.
Pe ansamblu, însă, am putea spune că evoluţia potenţialului creativ se menţine, chiar dacă aceasta datorează mult fluidităţii.

Iulian Leahu (2006)
Texte selectate şi preluate în Leahu, I. şi Davidescu, D.C. (2007),
„Învăţarea creativă prin lecţiile de fizică”, M.E.C./ P.I.R., Bucureşti

Organizare si desfasurare
Parteneriate & Programe comune
Etapa judeteana, Iasi 2018
Etapa interjudeteana, 26-27-28 mai 2018:
Statiune Durau - Fizica si Electronica;
Iasi - Electrotehnica si Mecanica - Univ. Tehnica "Gh. Asachi" Iasi, Facultatea de Inginerie Electrica, Energetica si Informatica Aplicata; Facultatea de Mecanica
Tabara de creativitate stiintifica a Concursului "Stefan Procopiu"
Site-uri recomandate
Link

Site coordonat de :
Editor : prof. Iulian Leahu (Iasi)            Administrator : prof. Ion Cazacu-Davidescu (Iasi)
2006-2017 Concursul de creativitate "Stefan Procopiu"